Simboluri Comune In Opera Lui Eminescu Si Lorca

Mihai Eminescu, "sfântu preacurat al ghiersului românesc" (T.Arghezi), este poetul nostru naţional exprimând şi întruchipând în opera sa genială, într-o sinteză de mare profunzime, trăsăturile poporului român. El este cel mai mare poet din literatura noastră şi ultimul poet romantic din literatura universală. Numele său stă alături de marii romantici: Hugo, Lamartine, Musset, Vigny, Goethe, Schiller, Byron. Privind opera poetică eminesciană nu ca pe un joc, ci ca pe un edificiu ori ca pe-o ţesătură de semne ce se cer descifrate, perspectiva ce ni se deschide este una de profunzime, cu atât mai relevantă, cu cât fiecare detaliu se subsumează ansamblului, armonizându-se perfect cu acesta. Aceste detalii subsumate ansamblului au devenit în timp adevărate motive simbol ale operei sale, dar şi ale literaturii în general.

Răsfoind pagini de literatură spaniolă, putem observa aproape aceeaşi subsumare a detaliilor devenite motive în poezia lui Federico Garcia Lorca. Universul lorchian se caracterizează printr-o sistematizare palpabilă : poezia, drama, proza sunt alimentate de obsesii și chei stilistice constante. Varietatea formelor și tonalităților nu atentează niciodată împotriva acestei unități.

La o sumară analiză comparativă, Eminescu şi Lorca sunt dominați şi domina printr-o serie comună de motive simbol care crează unitate şi determină sensibilitate. Natura şi iubirea/femeia sunt temele preferate ale poeziei şi prozei eminesciene, ele găsindu-se mereu alăturate: unde este iubire, întotdeauna va fi o pădure care să ofere iubiților intimitate. Femeia şi natura sunt două simboluri cheie si în opera lui Federico Garcia Lorca. În toată opera lui, în special în volumul Poema del Cante Jondo (Poemul cântului andaluz), viaţa înseamnă dragoste, iubita este protagonistă şi natura devine leagănul împlinirii în amor. Atât pentru Eminescu, cât şi pentru Lorca, aceste motive reprezintă ideea miracolelor armoniei cosmice şi fecundităţii.

Pentru Eminescu, motivul lunii, visului, codrului, izvoarelor, florilor de tei, motivul florilor albastre, motivul mării sunt simboluri obligatorii dezvoltate aproape în fiecare poezie. Semnificaţia simbolurilor acvatice (pe lângă cele dominante menţiontate deja – origine a vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenerare) capătă conotaţii noi în lucrările lui Eminescu, şi anume cea de (1) simbol al timpului, semnificând chemarea erosului: ,,Apele plâng clar izvorând din fântâne”, sau de (2) dorinţă ancestrală de reînscriere în procesul revenirii cosmice: ,,Mormântul să ni-l sape la margine de râu / Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”.

În lirica eminesciană (mai cu seamă, poemul Lacul ), apa personificată preia zbuciumul sufletului poetului, emoţia acestuia, determinate de aşteptarea fiinţei iubite, vibrând la unison cu aceasta: ,,Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.” Lacul, cu trestiile sale, pare să fie complet dependent de trăirile poetului îndrăgostit. Atât timp cât acesta îşi asteaptă iubita, visând la scenele care se vor desfăşura, lacul se constituie într-o imagine dinamică. În Călin (file din poveste), tabloul naturii, evocat în ultima parte a poemului, se organizează în jurul imaginii izvoarelor (a apei, în general): imaginea cuibului alungă răceala specific apei, aduce o notă de căldură şi intimitate, sugerând naşterea; epitetul “rotind” subliniază permanenţa iubirii şi, implicit, a naşterii: natura stă sub semnul unei fecundităti perpetue. Marea, o altă ipostază a apei, capătă, în tulburatoarea poezie În fereastra dinspre mare, rolul oglinzii: privind în apele mării, pescarul vede chipul fetei de crai, se îndrăgosteşte de ea şi simte atracţia adâncului, unica posibilitate de împlinire a iubirii şi morţii: ,,Spre castel vreodată ochii / N-am întors şi totuşi plâng / Fundul mării, fundul mării / Mă atrage în adânc.”

Intreaga operă a lui Mihai Eminescu este împânzită de motive poetice fundamentale, sau chiar motive specifice, prezente numai la Eminescu. Se observă, în poemul Luceafărul, îmbinarea perfectă a motivului lunii cu cel al codrului şi cel al izvoarelor. Totodată aici mai sunt prezente şi motivul mării, motivul florilor de tei şi motivul visului, acesta din urmă făcându-se prezent şi în Impărat şi proletar, Scrisoarea I, Scrisoarea III şi Sărmanul Dionis. In Dorinţă apare motivul codrului şi al izvoarelor: "Vino-n codru la izvorul care tremură pe prund", acestea împletindu-se cu motivul florilor de tei: "Flori de tei deasupra noastră or să cadă rânduri rânduri". Scrisoarea I conţine în prolog motivul timpului (văzut de Eminescu bivalent, un timp terestru măsurabil cu ceasornicul şi timpul cosmic al veşniciei) şi motivul lunii, aceasta fiind realizată prin personificare: "Işi arunca peste toate voluptoasa ei văpaie". In poezia Glossa apar motivul fericirii, aceasta fiind însă de scurtă durată, şi motivul lumii văzută ca un teatru. Poetul precizează faptul că lumea este asemeni unui teatru uriaş a cărei piesă se repeta mereu, actorii find cei care se schimbă; totul este repetabil: "alte măşti, aceeaşi piesă/ alte guri, aceeaşi gamă". Tot aici apare motivul timpului, autorul afirmând faptul că prezentul concentrează în sine toate caracteristicile trecutului şi viitorului. Se observă că toate aceste motive poetice se împletesc foarte bine cu conţinutul de idei şi sentimente al poeziei, toate acestea dovedind încă o dată arta de mare poet a lui Eminescu.

Lorca, de asemenea, utilizează în mod frecvent simboluri ca: luna - simbolul care apare cel mai frecvent în opera sa. Semnificația sa este cel mai adesea moartea, dar de asemenea poate reprezenta erotism, fecunditate, sterilitate sau frumusețe. Balada lunii este însumarea tuturor acestor sensuri. “In fusta ei de chiparoase / Veni la fierărie luna. / Copilul o priveşte lung, / Copilul sta privind-o-ntruna./…/ Cum mai cântă cucuveaua, / Au, cum cântă ea în pom / Lunecă, de mână, luna/ Peste cer c-un pui de om.“

Apa

...