Poème – Radu Stanca

Poème – Radu Stanca

Tu resteras en moi même après m’avoir quitté,

Aussi impénétrable, puis désirable aussi,

Une sorte d’île étrange de routes et sentiers

Qui nulle part ne ramènent ma piètre flânerie.

Tu resteras en moi-même quand tu essaieras

Rejoindre la forêt et là-dedans t’égarer.

Vois ! Ta trace est creusée dans ma rêverie à moi

Et je peux, quand me plaise, la suivre et la chercher.

Je te retrouverais malgré toute ton opposition,

Et je saurais le lieu où tu t’abrites furtivement.

Ma rêverie ressemble au soulier de Cendrillon

Qui n’acceptera que ton pied svelte seulement.

Tu resteras en moi même après ton envolée

De mon cœur noir, tel l’oiseau qui de sa cage s’enfuit.

Mon étrange tristesse même en nues saura viser ;

Ma tristesse vise toujours beaucoup mieux qu’un fusil.

Je te trouverais n’importe l’habit que tu changerais,

Combien de masques tu mettrais afin de m’égarer.

Ma rêverie – en centaines de milliers te trouverait.

Ma peine – en centaines de milliers te connaîtrait.

*

traduit du roumain par Cindrel Lupe

Poem – Radu Stanca

Posted on 9 noiembrie 2011 | Lasă un comentariu

 O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,

La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,

O insulă ciudată cu drumuri şi poteci

Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca

Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.

Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea

Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,

Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.

Visarea mea e ca un condur împărătesc

Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori

Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.

Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ;

Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,

Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.

Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.

Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Despărţire – Radu Stanca

Posted on 10 august 2011 | Lasă un comentariu

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră

Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi

( Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme

Pe pieptul unei moarte ) şi veşnic între noi

Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi

Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări

Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,

Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor

N-o să mai incendieze pădurile albastre

Iar sufletele noastre, zburând încetişor,

N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi

Aducerile-aminte şi vom privi la chipul

Iubirii care cade şovăitor în noi

Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

...