Qu'est-ce que la philosophie? (document en roumain)

SUPORT CURS

ISTORIA FILOSOFIEI

INTRODUCERE

CE ESTE FILOSOFIA?

Înainte de a purcede la drum, într-o aventură intelectuală, veche de când lumea, întrebându-ne şi căutând răspunsuri privitoare la condiţia noastră şi la ceea ce ne înconjoară, la temeiurile şi rostul existenţei şi gândirii, la sensul vieţii şi destinul omului, este imperios necesar să procedăm la o operaţie fără de care riscăm să rămânem mereu prizonierii unor iluzii şi incertitudini amăgitoare. Această operaţie vizează fixarea unor jaloane, precizarea termenilor cu ajutorul cărora demersul nostru de cunoaştere devine posibil. înaintea tuturor celorlalte răspunsuri la presupusele interogaţii de mai înainte trebuie să aflăm răspunsul primordial la întrebarea „ce este filosofia?”.

1. Genealogia unui concept

Etimologia termenului „filosofie” ne poate furniza evident anumite indicii preţioase. Provenienţa acestuia din vechea greacă face trimitere la adjectivul „philos” - iubitor, prieten - şi la substantivul „sophia” - înţelepciune. Filosofia ar fi, într-o primă aproximare, deci, dragostea de înţelepciune, iar filosoful un iubitor de înţelepciune.

Această accepţiune a termenului este întrucâtva banală şi comportă chiar ambiguităţi, deoarece în vorbirea comună a vechilor greci sophia mai înseamnă şi îndemânare, isteţime, abilitate practică. într-un sens anume acreditat încă din secolul al VII-lea î.e.n., sophia avea înţelesul de chibzuinţă şi înţelepciune în ale vieţii, înţelepţii (sophoi – plural pentru sophos) fiind precursorii filosofilor începuturilor, protofilosofii.

Introducerea în limba cultă a cuvântului filosofie s-a produs ceva mai târziu, Aristotel, el însuşi filosof, considerând că înţeleptul Thales din Milet, autorul unei celebre teoreme matematice, este primul filosof în adevăratul sens al cuvântului. Heraclit din Efes a folosit pentru prima dată sintagma „iubitor de filosofie”. Pitagora ar fi fost - potrivit lui Diogenes Laertios - cel dintâi care a întrebuinţat termenul de „filosofie” şi s-ar fi numit pe sine filosof. Pitagora făcea distincţia însă între înţelept (sophos) - care nu poate fi decât zeul, întruchiparea desăvârşirii - şi filosof (philosophos), omul ce caută înţelepciunea.

Actualmente termenul filosofie prezintă mai multe accepţiuni.

1. concepţie generală despre lume şi viaţă, un sistem coerent de idei şi noţiuni ce reflectă realitatea sub aspectele sale generale (metafizică, ontologie, estetică, etică, logică, teologie etc);

2. totalitatea principiilor metodologice ce stau la baza unui anumit domeniu al ştiinţei (filosofia istoriei, filosofia culturii etc);

3. disciplină de studiu în învăţământ;

4. denumirea unei concepţii sau atitudini teoretice, în sens de sistem, doctrină (existenţialism, marxism, spiritualism etc);

5. ansamblul concepţiilor filosofice, religioase proprii unui grup social sau tip de civilizaţie(filosofia grecească, filosofia orientală);

6. concepţia generală, viziunea despre viaţă a cuiva(filosofia lui Blaga);

7. spirit elevat, detaşare, înţelepciune în viaţă;

8. atitudine de resemnare în fata nenorocirilor.

Putem spune, aşadar, că filosofia este deopotrivă o activitate a gândirii umane şi produsul acesteia, o propensiune umană de a iscodi dincolo de aparenţe, întru desluşirea lucrurilor şi aflarea de adevăruri fundamentale şi o îndeletnicire privilegiată a unui număr de oameni elevaţi (filosofii). Ea este o atitudine faţă de lume şi viaţă, faţă de univers şi gândirea ce se gândeşte pe sine, dar şi construcţia înălţată pe un eşafodaj de idei, un sistem de concepte, propoziţii, teze, demonstraţii ce-şi are propria sa raţiune de a fi, care îşi este sieşi suficient.

2. Discursul filosofic

Se impune totuşi o distincţie dintru început: cea între filosofare şi filosofie. Dacă filosofarea este o disponibilitate cvasigenerală a oamenilor de a-şi pune întrebări despre propria lor condiţie, despre alcătuirea cosmosului şi a lumii în care trăiesc, despre ceea ce se află îndărătul lucrurilor şi resorturile acţiunilor lor, o filosofie embrionară, o filosofie a simţului comun, filosofia în sensul propriu al cuvântului este o reflecţie sistematică, riguroasă, teoretică asupra unor presu¬poziţii, constatări empirice şi intuiţii ale simţului comun.

Fiecare om poate filosofa, dar nu oricine poate face filosofie !

Filosofia reclamă nu atât un har, o anume sensibilitate şi o capacitate superioară reflexivă proprii unor indivizi de excepţie, ci mai ales o disciplină a gândirii, o formaţie specifică, un tip de exerciţiu spiritual bazat pe acumulări teoretice, pe eforturi analitice şi de sinteză, pe o formă de expresivitate aparte. Filosof nu te naşti, ci devii!

Filosofia nu face concurenţă celorlalte domenii de activitate ale spiritului ştiinţei, religiei, artei. Se întemeiază însă pe achiziţiile lor, le generalizează, le conceptualizează sui generis, furnizând o explicaţie a fundamentelor existenţei, cunoaşterii, universului şi omului.

Mulţi consideră că filosofia reprezintă un tărâm misterios, inaccesibil, tară legătură cu viaţa reală, cotidiană. Alţii reproşează filosofilor că se dedau unor practici ezoterice şi gratuite, sterile, în cele din urmă discordante în raport cu nevoile concrete ale oamenilor şi societăţii. Desigur, de vitală importanţă nu este acumularea unor cunoştinţe şi elaborarea de precepte filosofice, ci descoperirea în şi prin filosofie a nevoilor existenţiale ale omului, a răspunsurilor la problemele fundamentale pe care omul nu conteneşte să şi le pună. Pe această cale filosofia este în măsură să descifreze sensurile ascunse ale lumii, legităţile existenţei şi gândirii, temeiurile raţionale ale situării pe o poziţie sau alta din punct de vedere teoretic. Filosofia asigură astfel suportul activităţilor practice, atât în sfera ştiinţelor specializate, cât şi în cea a artei. Filosofia caută dovezi obiective privitoare la adevărul lucrurilor şi al

...